Judecătorul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Mona Pivniceru a făcut să curgă râuri de cerneală în presă, după ce, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Magistraţilor din România, l-a înfruntat pe preşedintele Traian Băsescu în şedinţele publice. Fire puternică, Mona Pivniceru nu s-a lăsat mai prejos nici în faţa ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, ceea ce a dinamitat, cel puţin temporar, normalitatea pe care judecătorul spune că şi-o doreşte. Explicaţia ei este simplă: „Am vorbit pentru că nimeni altcineva nu o făcea”.
Apare în pragul uşii apartamentului ei cochet, imediat ce aude soneria. Mă primeşte cu un zâmbet în casa în care domneşte ordinea, cu excepţia mesei mari de sufragerie, îngropată în articole, cărţi, dosare – toate deschise unele peste celelalte. Arată cu mâna către texte, abordând abrupt ceea ce îi e frică să nu fi pierdut prin expunerea mediatică: „Eu nu am alt univers. Sper să duc şi de acum încolo aceeaşi viaţă normală. Or, normalitatea pentru mine este să rezolv aceste dosare, să îmi scriu articolele şi cărţile, să îmi pregătesc orele cu studenţii”.
Undeva, în spatele acestor cuvinte, se ascund altele, nespuse, despre care ea crede că aşa trebuie să şi rămână. „Nu pot să apar prin reviste vorbind despre ce parfum îmi place, ca o artistă, nu?!”, comentează ea, referindu-se la prestanţa publică pe care trebuie să o păstreze în calitate de judecător al curţii supreme în stat. Dar vorbeşte cu plăcere despre faptul că are prieteni buni, „pe care-i număr pe degetele celor două mâini”, şi trei căţei: un bichon rămas acasă la Iaşi, împreună cu mama, şi doi ciobăneşti germani, paznici de nădejde ai casei sale de vacanţă de la Tulgheş, judeţul Harghita, alături de vecinii ei unguri, care „ar face moarte de om pentru mine”.
Dialogul se leagă firesc, de la sine. Magistratului îi place să vorbească despre munca sa, care îi acaparează toate orele zilei. Îmi explică de la bun început că tot circul mediatic făcut în urma luării sale de poziţie împotriva preşedintelui Băsescu nu îşi avea rostul. „Nu este nicio contradicţie între faptul că, pe de-o parte, judecătorul nu trebuie să se pronunţe public şi că, pe de altă parte, eu am făcut-o. Noi nu ne putem pronunţa asupra unor fapte sociale care ar putea ajunge pe masa judecătorului sub forma unor dosare. De exemplu, nu o să vorbesc despre Codul Muncii, deşi sunt multe de spus despre modificările aduse. Dar asupra statutului judecătorului, asupra puterii judecătoreşti, ne putem pronunţa atunci când este vorba despre existenţa noastră profesională.” Judecătorii se află sub asediul celorlalte puteri ale statului, care intervin în actul de justiţie. „Iar asta nu poate duce decât la derapaje antidemocratice”, spune ea. „Lista loviturilor contabilizate de mine este lungă: Băsescu îşi abandonează rolul de mediator stabilit preşedintelui prin Constituţie şi refuză să se întâlnească, aşadar, cu judecătorii pentru a afla punctele lor de vedere cu privire la reforma sistemului juridic. Ba chiar se pronunţă asupra unor dosare în curs de soluţionare. Ministrul Predoiu ţine la sertar proiectul de lege elaborat de judecători cu privire la răspunderea judecătorească, în loc să îl propună Parlamentului spre dezbatere, în calitatea lui de ministru investit cu drept de iniţiativă legislativă. Iar Curtea Constituţională, instanţă desemnată politic, care se poate pronunţa doar asupra constituţionalităţii legilor, îşi extinde în mod ilegal competenţa, pronunţându-se asupra legalitaţii unor acte individuale, când, de fapt, verificarea legalităţii cade în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte instanţe judecătoreşti”, explică judecătorul.
„Judecătorul, fără o lege bună, nu poate face nimic. Se joacă în ţărână!”
„Adevărata dramă nu este a judecătorilor, ci a ideii de dreptate şi a justiţiabililor, care nu sunt serviţi când judecătorii sunt sub asediu”, continuă Pivniceru. „Cei peste patru mii de judecători primesc legi proaste şi multe”, explică ea. „Fiecare nouă lege generează sute şi mii de noi cazuri în instanţe. La acestea se adaugă frenezia Executivului de a reglementa în locul Parlamentului, printr-o cantitate uriaşă de ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe de guvern, care provoacă efecte catastrofale în instanţe. Acum, instanţele sunt blocate cu procesele deschise de justiţiabili în urma recalculării pensiilor şi a drepturilor salariale. Sunt mii, mii de dosare. Asta a făcut o singură lege. Dar mai vin hotărâri de guvern, vor veni codurile noi… Să vezi atunci panaramă! Mai ales că aceste legi nu au acoperire în realitatea socială românească.”
Mona Pivniceru descrie un dezastru de proporţii biblice, o inundare a instanţelor până la incapacitarea lor completă, la care pare să asiste la fel de neputincioasă ca oricare alt cetăţean român, deşi, ca membru al instanţei supreme, se află la vârful puterii judecătoreşti. Aşadar, ei, judecătorii, chiar nu pot face nimic? Sunt la fel de „sub vremuri” ca noi toţi, ceilalţi? „Judecătorul, fără o lege bună, nu poate face nimic. Se joacă în ţărână”, spune Pivniceru.
„Nu judecăm după cum vor ei, ci după Convenţia Europeană!”
Deci, judecătorul nu poate face nimic? Chiar nu are nicio pârghie? „Ba, ceva poate face”, explică Pivniceru, „pentru că însăşi Constituţia stabileşte că, în chestiunea drepturilor fundamentale ale omului, legislaţia internaţională este valabilă peste legea română. Iar eu, când verific care legi româneşti se aplică într-un anume caz, caut doar dacă există vreo normă internă mai favorabilă cetăţeanului decât îi este Convenţia Europeană. Ca să o aplic pe aceea. Dacă norma nu există, atunci aplic Convenţia. Deci eu, acum, pot să nu dau eficienţă unei legi române, pentru că, pur şi simplu, aplic Convenţia! Iar judecătorii români asta fac la acest moment. Până la urmă, din această confruntare, noi ieşim cu bine în faţa cetăţeanului …”
„Unii sunt născuţi în genunchi!”
Mona Pivniceru se apleacă în faţă şi stinge a nu ştiu câta ţigară. După aceea continuă: „Noi vom avea mari probleme, sistemul judiciar în raport cu Puterea, pentru că ei concep puterea în sensul că, dacă ţi-au spus să adormi, în următoarele două secunde tu trebuie să sforăi. Îndreptarea trebuie să vină din legile puţine şi suple, dar şi de la judecători profesionişti. Or, tot ce se întâmplă în societatea asta se întâmplă şi înăuntrul nostru. Poate nu la amploarea asta, poate nu la coordonatele astea maximale, dar moravul general nu poate să ocolească sistemul judiciar. Că de-aia vezi judecători beţivi la televizor… Unii sunt născuţi în genunchi; unii sunt împuşcaţi în aripă – ei sau familiile lor; unii vor să se ajungă cu orice preţ; iar alţii se pun la dispoziţia altora preş, fără ca măcar cei la dispoziţia cărora s-au pus să se intereseze că există. Iar ăia, judecătorii ăia care pot să facă lucrurile să se mişte, muncesc ca vitele de povară. Eu mă scol în fiecare zi la ora cinci, ca un salahor. Şi în panarama asta generală am făcut un proiect de lege pentru unificarea practicii judiciare, care se odihneşte acum la Senat. Am fost un grup de 20 de judecători care, în vreo 15 şedinţe, am consultat cam 600 de judecători din întreaga ţară. Domnul ministru Predoiu şi-a trecut proiectul de lege în agendă, l-a dat şi pe agenda Mecanismului de Verificare şi Cooperare. Dar eu am dus proiectul la Parlament, iar 17 parlamentari şi l-au însuşit. A devenit iniţiativa lor. Iar domnul ministru s-a enervat că de ce nu e proiectul lui. Eu spun de ce am dus proiectul la Parlament: pentru că mai îngropase la sertar unul conceput de noi, cel cu răspunderea judecătorească”.
Legea ajută cetăţeanul? Atunci nu va trece de Parlament
„Acum, eu nu cred că legea asta, a unificării practicii judiciare, va trece vreodată de Parlament. Mai toţi parlamentarii sunt avocaţi, iar dacă nu sunt ei avocaţi, sunt soţiile lor. Or, legea asta la ce mă ajută? La predictibilitatea soluţiei. Asta este bine pentru justiţiabil. Pentru că e anormal ca, în cauze similare, omul din Vaslui să piardă, iar cel din Galaţi să câştige. Dar predictibilitatea nu este aşa de bună pentru câştigul avocăţesc. Pentru că acela care a pierdut pe o cauză similară celei pe care altul a câştigat-o va putea să meagă la judecător şi să îi ceară revizuirea soluţiei. Ba mai mult: va şti că, într-un anume tip de cauză, niciodată, niciodată nu va putea câştiga, aşa că nu se va mai chinui prin instanţe, iar avocaţii nu îi vor mai putea zăpăci pe oameni de cap că ar putea câştiga, când ei, de fapt, ştiu că nu pot. Şi toate astea vor fi posibile pentru că instanţele vor avea un mecanism obligatoriu de consultare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
„Eu nu vreau bani. Eu am bani!”
Aprinde încă o ţigară. Şi spune că ironia este singurul ei viciu, care, e drept, i-ar putea irita pe ceilalţi. Dar nu până acolo încât să şi-i facă duşmani. „Eu, de felul meu, sunt un om paşnic, liniştit. Eu nu am a mă certa cu nimeni, pentru nimic.”
Nici în chestiunea pensiilor judecătorilor şi a principiului contributivităţii? „Comentariile au fost că eu vreau bani. Eu nu vreau bani. Eu am bani. Iar dacă nu-i am, mai scriu o carte şi fac bani. Am 60 de lucrări publicate. Problema pensiilor judecătorilor nu este a mea, ci a societăţii. Există reglementari internaţionale bine statuate cu privire la pensia pe care ar trebui să o aibă un magistrat. Iar aceasta include, pe lângă contribuţia lui la bugetul de asigurări sociale, şi o sumă pe care i-o dă statul. Şi este firesc să facă aşa, pentru că este vorba despre independenţa financiară a puterii judecătoreşti, care, aia, nu trebuie ştirbită, pentru că aduce judecătorul la vulnerabilitate socială.”
„Legea te lasă să ai bun-simţ, iar eu am bun-simţ”
Îndreptarea în justiţia română trebuie să vină şi de la judecătorii al căror portret ideal ar fi, potrivit magistratului: competent profesional, cu bun-simţ şi conduită etică.
„Bun-simţ înseamnă să nu judeci în cauze în care sunt implicaţi prieteni de-ai tăi; legea te lasă să ai bun-simţ”, explică Mona Pivniceru, referindu-se la faptul că s-a abţinut în dosarul senatorului Costică Voicu pentru că este prietenă cu familia judecătorului Florin Costiniu, şi el implicat în acest dosar. „Sau, tot aşa, când Mişu (Mihai Vlasov, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, alt prieten de familie) a intrat cu delegaţie într-o şedinţă pe care eu o judecam, m-am suspendat pe loc.”
Bun-simţ mai înseamnă şi „să nu umileşti oamenii. Că roba din spate e doar «o polcuţă» pe care o iei în spate; ea nu îţi dă niciun ascendent asupra oamenilor. Să nu îl hinghereşti pe om! Că la Înalta Curte oamenii ajung înfrânţi: cât l-au amăgit alţii, cât e de năduşit el de cât a luptat… De asta trebuie tratat cu blândeţe, cu bun-simţ!”. Iar conduită etică înseamnă „să ai de grijă cu cine te aduni, adică să fii atent în ce cercuri gravitezi”.
Oglinda nu e oglinjoară
Cu adevărat, camera de filmat adaugă zece kilograme. Când Mona Pivniceru mi-a deschis uşa, am avut în faţă o femeie cu silueta absolut superbă, pusă în valoare de un taior negru, cu fustă conică, mulată pe corp, şi o bluză albă, acoperită cu o spumă de dantelă fină. Când am remarcat cu glas tare eleganţa, dar şi feminitatea ţinutei, a dat din mână ca şi când ar fi vrut să şteargă vorbele pe care le aşternusem între noi, explicând că sunt doar nişte haine de gata, din magazin: „Par elegante că sunt negre, nu vă bateţi capul cu ele”.
Dar este conştientă că scriitura ziaristului sau imaginea fotoreporterului pot distorsiona percepţia publică. Aşa că glumeşte cu fotoreporterul Q Magazine, în timp ce acesta trage poze la foc automat: „Acuma, sper că nu mă faceţi coborâtă ca din Urzica, o caricatură! Sau, şi mai şi, ca pe principesa Elisabeta Bathory!”.
Este în continuare îngrijorată de felul în care imaginea ei de magistrat „care se ţine curat” poate să fie alterată de presă.
Ultima oară a căzut victimă când o publicaţie a fotografiat-o ieşind, dis-de-dimineaţă, din vila lui Vlasov. „Eu mă duceam să îi hrănesc mâţa şi pe cei doi bichoni, că Mişu era plecat la Viena, sau nu ştiu pe unde, şi ăia au zis că locuiesc acolo şi închiriez spaţiul pe nu ştiu câţi bani… Stau uneori şi mă înspăimânt când văd ce văd la televizor şi când citesc ce citesc pe bloguri”.
Mona Pivniceru, de două decenii în magistratură
S-a născut la Huşi, în urmă cu 52 de ani, şi s-a format profesional la Iaşi. Are două doctorate, unul în drept public internaţional şi altul în drept civil. La acestea se adaugă o listă de publicaţii ştiinţifice care se întinde pe 18 pagini din CV-ul ei. Este profesor universitar şi conducător de doctorate.
Şi-a început cariera în 1982, ca avocat în Baroul Vaslui. A intrat în magistratură în 1991 şi a urcat toate treptele instanţelor de judecată, până a ajuns, în 2010, judecător la instanţa supremă: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este profesor universitar la Universitatea Al.I. Cuza din Iaşi, membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, cercetător şi autor de lucrări ştiinţifice, deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. Între ele: Ordinul Naţional pentru Merit – în grad de Comandor – pentru merite deosebite în elaborarea jurisprudenţei, reformarea justiţiei şi corecta aplicare a legii, conferit prin Decret prezidenţial în 2000.
Declaraţia de avere
În 2010, Mona Pivniceru avea un apartament în Iaşi, o casă de vacanţă în Tulgheş, judeţul Harghita, un autoturism Volkswagen, din 2007, un ATV marca Linhai, două conturi deschise la BRD Iaşi, în valoare de 34.000 de lei, şi venituri anuale din activitatea didactică, publicistică şi de judecător de 117.721 de lei.
No comment
Judecătorul Pivniceru a refuzat să comenteze modul în care telegramele Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti, făcute publice prin intermediul platformei WikiLeaks, au relevat românilor felul în care magistraţi, miniştri şi alţi demnitari cu funcţii înalte în Ministerul Justiţiei sau în Parchet au onorat – sau nu – funcţia publică pe care o ocupau, în cursul discuţiilor pe care le aveau cu diplomaţii americani.
Telegramele publicate până la momentul intrării sub tipar a acestui număr au arătat că:
procurorul Ciprian Nastasiu le citea diplomaţilor americani direct din dosarul în care îi investiga pe Dinu Patriciu şi Omar Hayssam pentru importuri de petrol din Irak şi spălare de bani;
magistratul Cristian Danileţ afirma că ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, dorea reînfiinţarea SIPA, serviciul de informare al ministerului, şi că, deşi arhiva acestui serviciu era incompletă, se putea observa că informările SIPA vizau viaţa privată a magistraţilor;
vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Bogdan Licu, spunea că CSM a refuzat o întâlnire cu Predoiu pentru a discuta reînfiinţarea SIPA; în acelaşi timp, Licu cerea diplomaţilor americani ca discuţia să rămână confidenţială şi, mai ales, să nu ajungă la cunoştinţa preşedintelui CSM;
fostul ministru Monica Macovei spunea că Guvernul intenţiona să schimbe procurorii aflaţi la vârf şi că ministrul Justiţiei, Tudor Chiuariu, ceruse Comisiei Europene să scoată din raportul de monitorizare din iunie 2007 orice exprimare pozitivă la adresa DNA; tot Macovei spunea că urăşte Agenţia Naţională pentru Integritate, deoarece este subordonată Senatului, în loc să îi controleze pe senatori;
alegerea lui Victor Ponta în fruntea PSD, în februarie 2010, le dădea ocazia diplomaţilor americani să comenteze că acesta este „un ferm opozant al reformei efective a sistemului judiciar”.
Sursa : http://www.qmagazine.ro/articole/8137/mona-pivniceru-unii-sunt-nascuti-in-genunchi.html
