Economia României iese din recesiune în ciuda şi nu datorită politicilor fiscale şi monetare aplicate


Economia României iese din recesiune în ciuda şi nu datorită politicilor fiscale şi monetare aplicate

Începând cu luna aprilie (nr. 2011), Ro­mâ­nia iese oficial din recesiu­ne. Cel puţin potrivit Guver­nu­lui, care, prin vocea premierului Boc, a anunţat acest lucru încă de pe 16 fe­bruarie, probabil pentru a nu fi suspectat că face o glumă de 1 aprilie. Lăsând la o parte faptul că fragila creştere economică de 0,1% înregistrată în ultimul trimestru al lui 2010 se află cu mult sub marja de eroare, o revizuire viitoare a PIB-ului pu­tând-o transforma într-o creş­tere economică negativă, ar fi util de rememorat principalele evenimente şi erori care au marcat recesiunea româ­nească, cea mai lungă din Europa.

„Datele pe care Institutul Naţional de Statistică le-a comunicat, şi anume că am avut o uşoară creştere economică în trimes­trul IV, ne îndreptăţesc să afir­măm că în aprilie, adică după primul trimestru din 2011, Ro­mânia are toate şansele să iasă din recesiune“, este declaraţia premierului Emil Boc făcută în urmă cu o lună, care a de­clan­şat „optimismul” în rân­dul me­diului de afaceri. Mai ales în ceea ce priveşte majora­rea pre­ţu­rilor, din păcate, în pofida e­for­turilor BNR de a ţine în frâu inflaţia printr-o în­găduinţă părintească acordată aprecierii leului. Şi probabil că, pentru prima dată în ulti­mii doi ani, premierul are drep­tate, cu con­diţia nerev­i­zui­rii creşterii economice în­re­gistrate în trimes­trul IV. După zeci de tentative fă­cute în a­ceastă perioadă, la concurenţă cu preşedintele Tra­i­an Băsescu şi guvernatorul Mugur Isă­rescu de ghicire a PIB-ului, Emil Boc pare a trage lozul câş­tigător. Analiza evenimentelor din ultimii ani arată însă că eco­nomia iese din recesiune nu datorită eforturilor gu­vernanţilor, ci în pofida acestora. O recesiune nu numai că în­cepe, dar se şi termină, indi­fe­­rent cât de mult rău pot face guvernanţii. Pieţele nu pot pica la infinit, ele conţin şi for­ţele care le obligă să-şi revină, în po­fi­da nepriceperii guvernan­­ţilor. Care s-au remarcat prin­tr-o lipsă de capacitate de anti­cipa­re şi de viziune de-a dreptul remarcabile.

Diagnostic: crimă!
În toamna anului 2008, în timp ce toată planeta se pregă­tea să intre în recesiune, prin extinderea crizei sub-prime din Statele Unite, la Bucureşti se in­staura o adevărată bulă de optimism suprarealist. În luna no­iembrie nu exista oficial român care să prevadă o eventuală in­trare a României în recesiune. Bugetul pentru 2009 era construit de guvernul liberal de la acea vreme pe o creştere economică de 6% (?!) şi un deficit bugetar de 2% din PIB. Situaţia economică se agrava de la lună la lună, bugetul noului guvern fiind conceput în decembrie pe o creştere economică de 3,5%, pentru ca în varianta din ia­nua­­rie să scadă la 2,5%. Preşe­din­tele Traian Băsescu, acompaniat de guvernatorul Mugur Isă­rescu şi premierul Boc, li­niş­tea în mod constant populaţia, a­nun­ţând că, mai mult din mi­lă, cri­za va ocoli România pentru că ex­porturile contează prea pu­ţin în formarea PIB-ului, iar pro­dusele financiare sunt rudimentare, nu sofisticate, precum cele care au adus anatema pe capul Occidentului.

Romånia refuza să intre în recesiune
„Activitatea economică va în­cetini anul viitor, dar Româ­nia nu va ajunge la recesiune, creşterea PIB urmând să fie cu­prinsă în 2009 între 3 şi 6% din PIB”, susţinea, la finalul lunii no­iembrie 2008, guvernatorul BNR Mugur Isărescu. Guver­na­tor care, la începutul lui 2009, încă fabula despre o creştere eco­nomică de 5%, prognoză e­ro­­nată cu „numai” 12 puncte procentuale. Iar în mai 2009 ţinea să ancoreze anticipaţiile populaţiei, susţinând că Româ­nia nu a intrat în recesiune. „În cifre ajustate sezonier, com­paraţia cu un trimestru precedent nu este cea mai bună. Re­ce­siunea teh­ni­că apare când în două tri­mestre consecutive se înre­gis­trează scă­dere faţă de trimes­trele cores­pun­zătoare din anul precedent“, explica Isă­rescu, men­­ţi­nân­du-şi pro­iec­ţia că eco­nomia României se va redresa şi va încheia anul 2009 pe plus faţă de 2008. E adevărat că tot guvernatorul a revenit şi a de­cla­rat ulterior că „cei care sus­ţin că ştiau cum va evolua criza sunt fie aroganţi, fie mincinoşi”.

FMI, BM – paralele cu economia
Nici instituţiile internaţio­na­le nu au ghicit mai bine în PIB. Cătălin Păuna, economist se­nior la Banca Mondială de la Bucureşti, afirma la finalul lu­nii noiembrie 2008 că România are şanse mai mari să evite re­ce­siunea în 2009 decât să se con­frunte cu ea, luându-şi to­tuşi re­­zervele de rigoare şi a­dău­gând că evoluţia va depinde de contextul internaţional şi de măsu­rile viitorului guvern. Predic­ţii­le Fondului Monetar Interna­ţio­nal (FMI), preluate mimetic de guvernul Boc în elaborarea bu­getelor pe 2009, 2010 şi 2011, n-au nevoie de niciun fel de co­mentariu. Sin­gurii mai sceptici erau cei de la Moody’s, care pre­vedeau o scă­dere economică de 0,3% pentru 2009. Aceştia erau certaţi dur de premierul de la acea vre­me, Călin Popescu-Tă­ri­ceanu: „Nu o să putem pune toată lumea la unison. Unii sunt pesimişti, alţii sunt obiectivi. Eu aş spune că Moody’s are o problemă le­gată de insuficienta cu­noaştere a realităţilor econo­miei româ­neşti şi cred că este mult mai nor­mal şi mai obiectiv să mă refer la aprecierile Co­misiei Eu­ropene, care estimea­ză pentru România o creştere eco­nomică de 4,9% în 2009“. Într-un singur punct avea premierul Tăricea­nu dreptate: la insuficienta cunoaştere de către Moody’s a realităţilor econo­miei româ­neşti, care a scăzut nu cu 0,3%, ci cu peste 7%. Însă şi aşa insuficientă, cunoaşterea ce­lor de Moody’s era mult peste cea a guvernanţilor români!

Tratament prin retorică
Diagnosticele eronate au con­tinuat, diferiţi oficiali anun­ţând periodic ieşirea României din recesiune. De altfel, s-au con­­struit adevărate pattern-uri de comunicare, adevărate discursuri orchestrate, construite pe mesaje-cheie emise de la Co­tro­ceni. Primul a fost „criza se manifestă în străinătate şi nu ne va afecta” (preponderent pen­tru luna noiembrie 2008), apoi s-a lansat „suntem afectaţi de criză versus nu suntem afectaţi de criză” (ianuarie 2009), ur­mat de „există soluţii pentru ieşirea din criză, România va ieşi din criză după ţările occidentale, ca­re ne vor trage după ele” (a do­ua jumătate a lui 2009), pentru a se culmina cu „punctul critic a fost atins, ur­mează revenirea” (2010, lansat pentru prima oară de guvernatorul Isărescu în mai 2009).
Repetatele negări ale posibilităţii intrării României în re­ce­siune şi apoi repetatele anun­ţu­ri ale ieşirii României din re­ce­siune au afectat credibilitatea instituţiilor publice, orice angajament al acestora, chiar şi ac­tualul anunţ de ieşire din rece­siu­ne, fiind perceput de populaţie drept o glumă.

Concluzie
După enumerarea tuturor acestor preziceri şi decizii, nu mai miră declaraţia de săptă­mâ­na trecută a preşedintelui Tra­ian Băsescu, potrivit căreia s-a lecuit de previziuni, atât de cele ale instituţiilor româneşti, cât şi ale FMI. Probabil că şi de ale sa­le, că doar de la Cotroceni se dă­dea tonul la ghicit în in­dicatori macroeconomici. Şi, a­propo, în urma noilor evoluţii internaţio­na­le, cu impact negativ asupra preţurilor petrolului, alimen­te­lor şi altor materii prime, „dacă se întoarce din nou criza? Dacă se întoarce?“. Şi nu mai ieşim din recesiune…

Cum a intrat România în criză?
Consecinţa imediată a ruperii de rea­litate a guvernanţi­lor a fost viru­len­ţa cu care a fost atacată economia Ro­mâ­niei, şi nu leul, de criză. Luna-cheie a fost octombrie 2008. Criza in­ter­naţio­nală a condus la repatrieri masive de va­lută din sta­tele emergente, prin care şi România. Fondurile de hed­ging îşi în­chideau poziţiile, încercând să ex­ploa­teze şi anumite niveluri favorabile ale cursurilor. În România însă au dat de un guvernator încăpăţânat. Acesta a decis să retragă lichidităţile de pe piaţă, forţând băncile străine să-şi asume pier­de­ri. „Traderii străini nu au înţeles ce li se întâmplă. Nu le venea să creadă că BNR nu injectează lichidităţi în piaţă când dobânzile urcă atât de mult”, ex­pli­ca un dealer situaţia din piaţă. Rezul­ta­tul: anunţul guvernatorului BNR că „ata­cul asupra leului a eşuat. Cei care au anticipat greşit şi-au primit porţia!”. Doar că au existat şi victime colaterale, pentru că dobânzile pe piaţa interbancară au sărit de 40%. Gu­vernatorul Isărescu susţinea că nu-şi explică de ce instituţiile de credit incriminate nu au venit la Banca Naţională să acceseze îm­prumuturi de urgenţă la dobânda lombard (14,25%), ci au preferat să atragă lei la 40% şi să-i plaseze la 60-100%. Dată fiind atmosfera caracterizată de o lipsă de încredere în sistemul bancar din ul­ti­mul timp (alimentată şi de zvonistică), susţineau băncile, în cazul în care ar fi accesat facilita­tea de credit de la împrumutătorul de ultimă in­stanţă, renume­le lor ar fi avut de suferit, fiindcă deponenţii le-ar fi catalogat drept nesigure. Şi probabil că băncile aveau dreptate. În cele din urmă, BNR a decis „înghe­ţarea” dobân­zi­lor la de­pozitele atrase (ROBOR). Principalul efect la vremea res­pectivă a fost însă unul politic. În pli­nă campanie e­lec­torală, decizia preşe­din­telui Băsescu de a promulga legea privind majorarea salariilor profesorilor (neaplicată în fapt, însă care a adus un câştig electoral PDL) nu a fost taxată prin­tr-o creştere a cursului de la 4 la 4,2 lei/euro, cum s-ar fi în­tâm­plat dacă „ata­cul speculativ” nu ar fi fost respins, ci a avut ca efect o majorare a ratei de schimb de la 3,57 la 3,72 lei/euro.

Blocarea creditării şi izgonirea capitalului
Principalul efect s-a văzut însă în cursul anilor 2009 şi 2010: blocarea cre­di­tării sectorului privat. Băncile nu mai aveau încredere unele în altele, da­ră­mite în sectorul privat! Dobânzile au ră­mas la un nivel ridicat pe piaţa interbancară mai multe luni. Şi, în cele din urmă, şi sectorul privat şi-a pierdut încrederea în bănci, cererea de credite rămânând scăzută până în ziua de azi. În plus, capitalul străin (speculativ sau nespeculativ), speriat de guvernatorul BNR, n-a mai pri­vit cu ochi buni Româ­nia, iar rezerva n-a fost atât de suficientă, precum spera economistul-şef al ING, Nicolae Chide­şciuc, la acea dată, pentru a contracara o lipsă a finanţării străine. Drept urmare, singura soluţie pentru BNR a fost apelarea la împrumutul de la FMI.

Beţia (democrat) liberală
Finalul anului 2008 a dat o altă lovitură economiei României. De astă dată, arma crimei a fost concepută la Palatul Victoria. În numai două luni, bugetul general conso­lidat a trecut de pe excedent la un deficit de 5,7%. În plus, în­ce­pând cu 2006, rata anuală de creştere a salariilor bugeta­rilor a explodat, acestea fiind cu aproximativ 30% mai mari de­cât cele din sectorul privat în perioada 2006-2009. Pensiile au fost şi ele majorate mult peste limita de suportabilitate a economiei: de la un nivel de 34,4% din salariul mediu net în 2006 la 43,6% în 2008, pentru ca în 2009 executivul Boc să le accepte la nivelul de 49,7% din sa­lariul mediu net. Cu toate acestea, în 2007, când SFin semnala nesustenabili­ta­tea majo­rării pensiilor, nimeni altul de­cât guvernatorul BNR Mugur Isă­rescu afirma: „La mijlocul anului, bugetul asigurărilor de stat a avut un excedent de jumătate de miliard de euro. Cu tot cu majorarea pensiilor din sep­tem­brie (2007 – n.r.) şi cea de la înce­pu­tul anului viitor, bugetul de asigurări so­ciale va fi echilibrat cel puţin până după mijlocul anului viitor. Nu văd cum ar putea fi stăvilită creşterea de sa­la­rii, mai ales într-un an electoral”. Pen­tru acesta, majorarea pensiilor era o pro­blemă secundară. „Pensiile cresc pentru că se majorează salariile. Aces­tea cresc, odată cu ele, creditul şi pensii­le. Avem de-a face cu o reacţie în lanţ pe partea cererii”, afirma Isărescu. „Pen­siile sunt o problemă minoră comparativ cu salariile”, spunea Isărescu. Deo­cam­­dată!, adăuga SFin. Şi aşa a fost. Altfel cum poate fi interpretată decla­raţia din 2010 a guvernatorului: „Nu poţi să vor­beşti despre situaţia pensionarilor când salariul mediu pe o familie de om care munceşte e mai mic decåt pensia medie”?

Soluţii aplicate în criză… de timp
În general, guvernele combat o criză fie cu stimuli fiscali, fie cu sti­muli monetari, fie cu o combinaţie a acestora. În România, o criză se combate cu întărirea fiscalităţii şi cu păstrarea unei politici mo­netare prudente, eventual o re­­la­xare a po­liticilor monetare în vederea fi­nan­ţării deficitului bugetar şi refinan­ţării datoriei publice.
Singura măsură bună a guver­nan­ţilor: re­structurarea chel­­tuieli­lor publice (în special a celor cu sa­lariile şi cu a­sis­ten­ţa socială) a fost aplicată mult prea târziu (jumăta­tea anului 2010) şi, drept urmare, mult prea dur. O scădere a salariilor şi pensiilor cu 5% în 2009, du­blată de o disponibilizare pe mă­sură a per­sonalului din sectorul public, ar fi compesat atât scăderea salarii­lor cu 25% în 2010, cât şi majorarea TVA. Componenta cea mai păgu­boa­­să a deciziilor Guvernului este că, deşi ele nu erau aplicate, erau anun­ţate re­toric în faţa ca­merelor de luat vederi. În con­diţiile în ca­re nu disponibilizezi, dar a­nunţi dis­ponibilizări masive, creezi anticipaţii negative nu numai la nivelul celor 200.000 de bugetari dis­po­ni­bi­lizaţi, ci la nivelul între­gului corp de 1,4 milioane. Aceştia au acţio­nat ra­ţio­nal şi şi-au redus consumul, ve­nitul lor fiind a­me­ninţat de ri­s­cul disponi­bi­li­zării, dar şi de cel al re­du­cerii salariilor.

Stimularea fiscală a bugetului
În ceea ce priveşte stimu­lul fiscal, în Româ­nia acesta a lipsit cu de­săvârşire, fiind aplicată o înăs­prire a fiscalităţii. De la majorarea contribuţiilor sociale, la cea a TVA şi până la extinderea bazei de im­po­zi­ta­re, toate măsurile adoptate de Executiv au fost unele de re­strân­gere a veniturilor perso­a­nelor care activau în secto­rul privat. Iar consumul este res­pon­sabil pentru formarea a 70% din PIB-ul României.
Persoanele juridice s-au con­frun­tat şi ele cu o mulţime de im­pozite majorate şi cu eli­mi­na­rea mai multor deduc­ti­bi­li­tăţi. Impozi­tul de 3% pe ve­nitul microîntreprin­derilor a fost eliminat, iar în locul lui a fost introdus impozitul mi­nim, responsabil pentru închi­derea a sute de mii de firme şi pier­derea a sute de mii de locuri de muncă. TVA la combus­ti­bili şi la achizi­ţio­na­rea de au­to­turisme nu a a mai fost de­duc­ti­bilă. Accizele au fost ma­­jo­rate în avans şi, în plus, sta­tul a beneficiat şi de majorarea cursului pe baza căruia se calculează nivelul acestora.
Persoanele fizice au fost supuse procesului de extinde­re a bazei de impozitare pentru dife­rite taxe şi impozite. Chiar dacă cota de impo­zitare a venitului, 16%, a rămas a­ceeaşi, în unele cazuri, cum a fost cel al drepturilor de autor, s-a mic­şorat cota deductibilă. Nivelul contribuţiilor sociale, micşorat de guvernul Tăricea­nu la 41,8%, într-o încercare de stimulare a angajării, a fost ma­jorat la 43% de ministrul fi­nanţelor din guvernul Boc, Gheor­ghe Pogea. Rezultatul: de la o rată efectivă de colec­ta­re de 24,1% în 2008 s-a co­borât la una de 20,8% în 2010, în pofida ma­jorării cotei de im­pozi­tare. Cu alte cuvinte, s-a ales so­luţia muncii la negru.
Iar la jumătatea anului trecut, ca să pună ca­pac oricărei stimulări fiscale a economiei, TVA a crescut de la 19 la 24%. Po­trivit unui raport al Consi­liului Fiscal, deşi TVA s-a majorat cu 5%, rata efectivă de co­lec­tare a crescut de la 10,8% la nu­mai 12%. Ceea ce explică şi ne­mul­ţumirea FMI la adresa re­zultatelor majorării TVA. Care s-a văzut mai degrabă în in­fla­ţie şi în randa­men­tele la care statul îşi finanţează deficitele şi refinanţează datoria pu­blică decât în veniturile buge­tare. Un sacrificiu mult prea mare pentru un efect atât de mic!

Stimularea monetară a statului
În ceea ce priveşte stimu­lul mo­netar, acesta a existat doar în fa­voarea statului. Pusă în faţa pro­prii­lor erori (apre­cie­rea excesivă a leului în pe­rioada de boom econo­mic, ur­mată de depre­ciere excesi­vă ce îi reduce posibilităţile de re­du­­cere a dobânzii), BNR a avut oarecum mâinile le­gate. Infla­ţia s-a în­căpăţânat să nu scadă şi chiar să crească după majorarea TVA, fiind re­zul­tatul unei presiuni a cererii ali­mentate în special de cheltuie­li­le pu­blice în ascensiune, cel pu­ţin la nivel nominal, dar şi al evoluţiei salarii­lor bugetarilor şi a pensiilor din trecut. Poli­ti­cile monetare laxe din perioada de boom economic şi-au spus şi ele cuvântul. Astfel BNR a fost ne­voi­­tă să aleagă ca­lea re­ducerii rezervelor mini­me, du­bla­tă de negocierea car­telizată cu băn­ci­le-mamă pen­tru a nu-şi re­du­ce expu­nerea pe Ro­mânia în urma redu­cerii RMO. Strategia BNR pare a fi fost aceea de a asigura lichiditatea pe ter­men scurt, necesa­ră nu­mai finanţării de­fi­ci­tu­lui bugetar, care în practică se traduce în per­mi­terea stimulării cheltuielilor pu­bli­ce, în spe­ranţa unui efect multiplicator în economie. Din păcate însă, şi potrivit ultimului studiu al unui marcant membru al şco­lii neo-keynesiene, Greg Man­kiw, ma­jorarea investiţii­lor pu­blice este cea mai proas­tă va­riantă de poli­ti­că anti-criză.

Sursa : http://www.sfin.ro/articol_22770/guvernantii_au_stimulat_fiscal_si_monetar_recesiunea.html

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Articole publicate

%d blogeri au apreciat asta: